LÍMBĂ,limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților.2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).
LÍMBA2s. m. arbore african mare, cu lemn gălbui-albicios, cu reflexe mătăsoase, ușor, cu densitate redusă. (< fr. limba)
LIMBÁ1vb. tr. a descărca o navă parțial sau total, în limburi (5), pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puțin adânc, reîncărcând-o după aceea; a limba. (< limb)
LÍMBĂ,limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților.4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria);b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii – a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum);b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
LIMBÁ,limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puțin adânci și a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb.
LIMBÁvb. I. tr. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puțin adânc, reîncărcând-o după aceea. [< limb3].
límbă (límbi), s. f. – 1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Nație, popor. – 4. (Înv.) Informație, știre. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălțător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanță. – 11. Țumburuș (la cataramă). – 12. Lamă de cuțit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliței. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucișări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebula › negură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există și în v. it. Cel de „știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareț (var. limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariță, s. f. (unghișoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuș, s. n. (omușor), în Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuție, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuți, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s. f.; linguist (înv., limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”.
LIMBĂ elice, pendulă, șubă.
limba,limbez v. t. (vulg.)1. a practica aniliția sau cuniliția. 2. a linguși, a flata.
limbă,limbi s. f.1. (intl.) informator, denunțător. 2. persoană lingușitoare. 3. cuniliție. 4. aniliție. 5. persoană care practică aniliția sau cuniliția.
límbă f., pl. ĭ (lat. lĭngua și dĭngua, limbă; got. tuggô, engl. tongue, germ. zunge; it. lingua, sard. 1. limba, pv. sp. lengua, fr. langue, pg. lingoa). Partea cărnoasă și mobilă din gura omuluĭ și a multor animale și care e principalu organ al gustuluĭ și al vorbiriĭ (saŭ strigătuluĭ). Idiomă, modu particular de a vorbi al unuĭ popor: limba e tendența [!] spirituluĭ de a preface sunetu articulat în expresiune a cugetăriĭ (Humboldt). Regulele acesteĭ idiome: a respecta limba. Popor, națiune: limbile dușmăneștĭ. (Vechĭ. Pop.). Ceĭa ce seamănă a limbă, ca: limba briceaguluĭ (lamă), a catarameĭ, a clopotuluĭ, a cumpeneĭ, limbă de pămînt (peninsulă saŭ suprafață lungă și îngustă), limbă de pădure, limbă de apă (val care se înalță ca o limbă), limbă de foc (1. flacără lungă, 2. fosfură de idrogen [!] care ĭese din mlaștinĭ și arde singură). Cambulă (pește). Limbă mamă, limbă primitivă din care se derivă altele. Limbă vie, care se vorbește de un popor. Limbă moartă, care nu se maĭ vorbește de un popor (ca latina, greceasca veche ș. a.). Limbă maternă, aceĭa în care cugețĭ și care, pin [!] urmare, a pătruns maĭ adînc în mintea ta (în opoz. cu limbă străină). Limbă păsărească, 1. pe care n´o poțĭ înțelege, 2. argot. A lăsa ceva cu limbă de moarte, a hotărî ceva în momentele morțiĭ. A prinde limbă, a afla pin spionĭ (Vechĭ), a prinde gust de vorbă, a începe a vorbi. A avea mîncărime la (saŭ de) limbă, a vorbi prea mult. A aștepta cu limba scoasă, a aștepta cu mare poftă saŭ curiozitate. A scoate limba de un cot, a fi foarte ostenit. A-țĭ sta o vorbă pe limbă, a fi gata s´o pronunțĭ. Prov. Toată pasărea pe (adică: pin [!]) limba eĭ pere [!], orĭ-ce om pin faptele luĭ cade (sau se înalță). Nume de plante:limba bouluĭ, miruță: limba broașteĭ, limbricariță; limba vecineĭ, năvalnic; limba măriĭ, o erbacee, cruciferă, cu silicule (ibéris umbellata); limba meluluĭ [!], borágine; limba oiĭ, pătlagină; limba peșteluĭ, cu frunze verzĭ albăstruĭ lanceolate, cu florĭ violete, și care crește pin locurĭ nisipoase și umede (státice limónium); limba vrăbiiĭ, erbacee, cu florĭ micĭ verzuĭ și care crește pin cîmpurĭ aride (thymelaea passerina, thymelaea arvensis orĭ stelléra passerina). – Limbile cele maĭ vorbite sînt: chineza 400 de milioane, engleza 200, ruseasca 120, japoneza 90, germana 85, spaniola 70, bengaleza 50, franceza 50, italiana 50, portugheza 38-40, arabica 37.
limbá(a ~) vb., ind. prez. 3 limbeáză
límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi
limbă f. 1. parte cărnoasă și mobilă din gură, la om și la animale, organul principal al gustului și al vorbirii; 2. graiu particular unei națiuni: limba română;limbă de moarte, ultima voință; limbă moartă, care nu se mai vorbește, în opozițiune cu limbă vie;limbă maternă, aceea a țării unde ne-am născut, în opozițiune cu limbă străină;3. popor, națiune: limbile dușmane cari vin din răsărit AL. un Sultan dintr’aceia ce domnesc peste vr’o limbă EM.; 4. (învechit) a prinde (lua) limbă, a afla prin spioni: îi porunci a lua limbă unde este Mihaiu BĂLC.; 5. tot ce seamănă cu o limbă: limba briceagului, cataramei, clopotului, cumpenei, lacătului;6. bucată îngustă de pământ: un deal și o vale și o limbă de pădure;7. nume de plante: limba boului, plantă acoperită cu peri aspri și țepoși (Anchusa); limba broaștei, limbariță; limba câinelui, arățel; limba cerbului (vacii), navalnic; limba mielului, plantă ale carii flori sunt întrebuințate în contra tusei (Borrago); limba oii, patlagină. [Lat. LINGUA; sensul 3 («Lăudați Domnul toate limbile», Coresi) e o asociațiune logică deopotrivă familiară vechii franceze (cf. Rabelais, I, 10: tous peuples, toutes nations, toutes langues) și vechii slavone (în care ĬẼZYKŬ însemnează totdeodată limbă și popor)].
LÍMBĂ ~if. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (saua-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ◊ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ◊ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua
limbá vb., ind. prez. 1 sg. limbéz, 3 sg. și pl. limbeáză
daca visezi limba in gura inseamna ca vei afla ca esti barfit, vorbit pe la spate, aflarea unui adevar, tatonarea unei situatii, daca limba este taiata semnifica proasta comunicare, imposibilitatea de a transmite emotiile si parerile,daca visati limba scoasa sau atarnand afara din gura semnifica u mare dor de liniste, tanjesti dupa un moment de relaxare , esti obosit, extenuate si parca linistea intarzie sa apara
