TÍNĂ s. f. (Reg.) Noroi. ♦ Pământ, lut. – Din sl. tina.
tínă (-ni), s. f. – Noroi, nămol, glod. Sl. (ceh., rus.) tina (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 411). Se folosește mai ales în Trans. – Der. tinos, adj. (noroios, mocirlos); tinoavă, s. f. (Trans. de N, mocirlă, baltă de noroi); întina, vb. (a murdări cu noroi, a umple de noroi; a păta; a prihăni).
tínă, s.f. – Noroi; pământ, lut, glod: „La a mé inimă-i t’ină / Cum i vara la fântână” (Calendar 1980: 57). – Sl. tina.
tínă f. fără pl. (vsl. rus. tina, noroĭ, bg. tinĕa; turc. ar. tin, noroĭ). Rar azĭ. Noroĭ. – În Olt. tinál, n., pl. urĭ.
tínă (reg.) s. f., g.-d. art. tínei
tină f. Tr. noroiu. [Slav. TINA].
TÍNĂ s. f. (Reg.) Noroi. ♦ Pământ, lut. — Din sl. tina.
TÍNĂf. pop. 1) Pământ muiat de apa ploilor sau a zăpezilor topite; noroi; glod. 2) Loc cu asemenea pământ. 3) fig. Mediu nesănătos, care contribuie la degradarea personalității. 4) fig. Faptă sau vorbă nedemnă; murdărie. [G.-D. tinei] /<sl. tina
