PÍZMĂ,pizme, s. f. (Pop.) Ciudă, necaz, nemulțumire; p. ext. ură, dușmănie; (sens curent) invidie. ◊ Loc. prep. În pizma (cuiva) = cu intenția de a supăra pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. ◊ Expr. (Rar) A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă cu cineva. – Din sl. pizma.
pízmă (pízme), s. f. – Invidie, ciudă. – Var. pismă. Mr., megl. pizmă. Mgr. πεĩσμα „ciudă” (Munrnu 45), parțial prin intermediul sl. pizma (Vasmer, Gr., 117), cf. sb. pizma, bg. pizm. – Der. pizmaș, s. m. (invidios); pizmătăreț (var. pizmătar), adj. (invidios), cf. ngr. πειρματάρης; pizmătarnic, adj. (invidios), cu suf. dublu; pizmos, adj. (invidios); pizmui (var. înv. pizmălui), vb. (a invidia); pizmuitor, adj. (invidios). Rut. pizma trebuie să provină din rom. (Miklosich, Wander., 18).
pízmă f., pl. e (ngr. pisma, cĭudă, d. vgr. peisma, convingere: vsl. bg. sîrb. pízma). Rar azĭ. Invidie. În pizma cuĭva, în cĭuda luĭ.
pízmă (pop.) s. f., g.-d. art. pízmei
pizmă f. 1. necaz pentru fericirea sau succesul altuia; 2. ciudă: ce te ai pus în pizmă ? PANN. [Gr. mod.].
PÍZMĂ ~ef. 1) Sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația cuiva în societate sau de calitățile cuiva; invidie; ciudă. 2) Sentiment de animozitate ascunsă (față de cineva); pică; ranchiună. /<sl. pizma
