PENITÉNȚĂ,penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.
PENITÉNȚĂs.f.1. (În practicile creștine) Pedeapsă (pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul) pentru ispășirea și iertarea păcatelor; canon; (p. ext.) privațiune. 2. Căință, pocăință. [Cf. lat. paenitentia, fr. pénitence, it. penitenza].
PENITÉNȚĂs. f. 1. pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul pentru ispășirea păcatelor; canon. 2. pocăință. (< fr. pénitence, lat. paenitentia, it. penitenza)
*peniténță f., pl. e (lat. poenitentia, fr. pénitence). Căință, regret adînc de păcatele comise. A face penitență, a te căi supunîndu-te unor chinurĭ (lucru inútil !) saŭ făcînd fapte bune în speranță că Dumnezeŭ îțĭ va ĭerta păcatele.
peniténță s. f., g.-d. art. peniténței; pl. peniténțe
penitență f. 1. căință; 2. pedeapsă impusă de preot penitentului.
PENITÉNȚĂ ~ef. rel. 1) Pedeapsă impusă de biserică pentru ispășirea păcatelor; canon. 2) Mărturisire a păcatelor cu scopul de a le ispăși; pocăință. /<lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza
peniténță s. f., g.-d. art. peniténței; pl. peniténțe
