GLONȚ,gloanțe, s. n. Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonț. [Var.: glónte s. n.] – Et. nec.
glonț (gloánțe), s. n. – 1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creație expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică și semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ț și clonț este evidentă. Primul sens apare numai în expresia „a cădea greu la stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuții; după Cihac, II, 501 și DAR, din mag. golyócs și galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunț. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonț”, pe care îl der. din germ. Flinte „pușcă mică”; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonț devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanță, s. f. (înv., proiectil de tun); glonțiș, s. n. (pietriș); glonțan, s. m. (pietriș, prundiș), cf. clonțan; glonțuros, adj. (pietros), cf. grunțuros. Din rom. provine sb. glonta și mag. golonc „glonț” (Edelspascher 14).
GLONȚ s. n. Proiectil de mici dimensiuni folosit la anumite categorii de armament. ◊ G. perforant = g. din oțel cu o mare putere de pătrundere. ◊ G. exploziv = g. care conține un exploziv și explodează când lovește ținta. ◊ G. incendiar = g. care conține o încărcătură ce degajează la țintă o mare cantitate de căldură. ◊ G. trasor = g. care lasă în urma sa o dâră de lumină. ♦ (Adverbial) Foarte repede.
glonț s. n., pl. gloánțe
glonț n. (Mold. glonte) 1. globuleț metalic de încărcat armele de foc; 2. pl. bucățele rotunde de zahăr văpsit cu cârmâz. [Ung. GALACS (cit. goloț), glonț]. ║ adv. repede ca glonțul: se duse glonț într’acolo.
esti intr-o continua expectativa asteptand sa stopezi orice atac venit asupra ta dar care poate fi paranoia sau fricile tale interioare, hipersensibilitate si tensiune nervoasa mult prea mare
