DESCẤNTEC,descântece, s. n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. – Des1- + cântec.
descântec,descântece s. n. (er.) act sexual.
descấntec, -e, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acțiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): „La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruțiu 1936: 25). – Des + cântec (< lat. cano, canto „a cânta„).
descấntec s. n., pl. descấntece
descântec n. cântec de leac, formulă magică în contra duhurilor rele (cari ar fi pricina boalelor): descântec de albeață, de deochiu.
DESCÂNTEC ~cen. 1) v. A DESCÂNTA. 2) Text magic (de obicei în versuri) care, fiind rostit (și însoțit de anumite gesturi), se crede că lecuiește de o anumită boală sau dezleagă un farmec. /des- + cântec
