CRÂȘCÁ,crâșc, vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A scrâșni din dinți de ciudă, de mânie etc. 2. (Despre zăpada înghețată) A scârțâi, a trosni (sub picioare). – Formație onomatopeică.
cráscă s.f. (înv.) scândura sau prăjina lungă pe care boiangiii puneau firele vopsite la uscat.
cráscă (crắști), s. f. – Cadru pentru uscarea firelor la vopsitorii. Rut. kraska (DAR). – Der. craschiță, s. f. (ramură în formă de furcă, ce servește drept proptea), cf. crachiță.
crâșcá, vb. tranz. – A scrâșni din dinți de mânie: „Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca” (Memoria 2001: 99). – Formație onomatopeică.
