Ce înseamnă “clanță”?

“clanță” în DEX

  • CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci!; – Cf. clanț.
  • clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez [!] feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ.
  • clánță, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.

“clanță” în Dicționar Român - Englez

  • bolt handle
  • latch
  • trunk lock

“clanță” în Dicționarul Român - Francez

  • ec-de-cane
    poigne de porte
    loquet

“clanță” în Dicționarul Român - German

  • türbügel
  • fallschloß
  • drücke

Care este sinonimul cuvântului “clanță”?

  • CLÁNȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)
  • CLÁNȚĂ s. v. gură.