CIUFÚT, -Ă,ciufuți, -te, adj., s. m. și f. (Înv) 1. (Om) zgârcit, avar. 2. (Om) cu toane, prost dispus. – Din tc. çıfıt.
ciufút (ciufútă), – adj. 1. Evreu. – 2. Cămătar. – 3. Zgîrcit, avar, meschin. – Mr. ciafut. Tc. çufut „evreu” din arab. gehud (Cihac, II, 565; Șeineanu, II, 138; Meyer 446; Lokotsch 424; Ronzevalle 76; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 364); cf. ngr. τσιφούτης, alb. tšifut, bg. čifuts, sb. čivut, it. ceffaute și cifutti (Battisti, II, 841 și 934). S-a folosit de asemenea în trecut în sp. cf. cifuti „evreu” la Cervantes, Comedias y entremeses, ed. Schevill și Bonilla, V, 95. Se folosește numai în Munt., dar mai mult decît afirmă DAR. – Der. ciufuțenie, s. f. (rar, zgîrcenie, avariție); ciufuți, vb. (a fi zgîrcit).
cĭufút, V. cifut.
ciufút adj. m., s. m., pl. ciufúți; adj. f., s. f. ciufútă, pl. ciufúte
ciufut a. și m. sgârcit: un ciufut bătrân CAR. [Turc. ČUFUT].
CIUFÚT, -Ă,ciufuți, -te, adj., s. m. și f. (Înv.) 1. (Om) zgârcit, avar. 2. (Om) cu toane, prost dispus. — Din tc. çıfıt.
ciufút adj. m., s. m., pl. ciufúți; f. sg. ciufútă, pl. ciufúte
