Ce înseamnă “brî́ncă”?

“brî́ncă” în DEX

  • 1) brî́ncă f., pl. ĭ (lat. pop. branca, labă; it. branca, labă, ramură; fr. branche). Vechĭ. 1) Palmă: îșĭ răzimă capul în brîncă (Del.). Azĭ. 2) Împingere violentă cu mînile: ĭ-a dat o brîncă încît a căzut. Fig. A da brîncĭ, a îmbrîncĭ, a împinge, a îndemna: inima-ĭ dădea brîncĭ să plece. În brîncĭ saŭ pe brîncĭ, în patru labe, spijinindu-te în mîni și’n picioare: a cădea în brîncĭ, a te tîrî în brîncĭ. (Pop. și un brîncĭ, pl. inuzitat urĭ: ĭ-a făcut un brîncĭ să plece). 3) Vechĭ (Dos. ș.a.). Gheară de fer de torturat oameniĭ.
  • 2) brî́ncă f., pl. ĭ (vgr. braghós, pron. bránhos, răceală, brîncă porcească, de unde și alb. brăngă. D. rom. vine sîrb. Banat brinka, orbalț). Erizipel, orbalț. (De boala asta suferă și vitele, care se unflă la gît și la cap, afară de bivolĭ).