BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.
BOR2,boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei. – Din fr. bord.
BOR2s. n. marginea circulară ieșită în afară a unei pălării. (< fr. bord)
BOR1s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore)
BOR1s.n. Metaloid răspândit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. [< fr. bore].
BOR2s.n. Marginea ieșită în afară a unei pălării. [Pl. -ruri. / < fr. bord].
BOR1 (‹ fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300ºC, p. f. 2.550ºC), semimetal, cristalin, negru-cenușiu, opac, cu luciu metalic; întrebuințat ca adaos la obținerea unor aliaje, cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune, la detecția neutronilor și la protecția contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy și independent de J.L. Gay-Lussac și L.J. Thenard.
BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. – Fr. bore.
BOR2,boruri, s. n. Marginea răsfrântă a pălăriei. – Fr. bord.
1) bor m. (d. bour, ca nor d. nour, după coarnele luĭ drepte). Trans. (Mediaș). Melc.
2) bor n. (din borax). Chim. Un corp simplu solid tri- și pentavalent descoperit de Gay-Lussac și Thénard în Francia și de Davy în Anglia în 1808. E de două felurĭ: amorf și cristalizat. Cel amorf e o pulbere verzuĭe, înegrește degetele e rău conducător de electricitate și se topește la temperaturĭ înalte. Cel cristalizat e incolor și pare a fi o combinațiune de aluminiŭ.
bor, s.m. – Vânt puternic: „În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi” (Bilțiu 2002: 201; Odești, 1974; descântec). – Cf. bora „vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare” (< it., fr. bora); Cf. Boreas (mit.) „vântul din nord; zeu care a întemeiat un regat în Thracia„.
bor1 (element chimic) s. n.; simb. B
bor2 (margine de pălărie) s. n., pl. bóruri
bor n. metaloid, de un brun verziu, care nu există în natură decât în stare de acid boric.
BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. — Din fr. bore.
BOR2,boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjoară calota pălăriei. Din fr. bord.
BOR1n. Metaloid de culoare neagră-cenușie, răspândit în natură numai sub formă de combinații cu oxigenul. /<fr. bore
BOR2 ~urin. Margine circulară, răsfrântă a unei pălării. /<fr. bord
BOR s. margine, (rar) bord, gardină, (pop.) perete, (reg.) streașină, tichie, (Ban. și nordul Transilv.) obadă, (Maram.) pană, (Transilv. și Bucov.) pânză, (prin Transilv.) văcălie. (~ al pălăriei.)
