Ce înseamnă “blem”?

“blem” în DEX

  • blem, blemĭ, blemáțĭ v. intr. V. umblu.
  • blem (blăm) – (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., „să mergem, haide„: „Blem, soră, la cununie” (Antologie 1980: 273; Țiplea 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici” (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi 1925: 177). „Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios” (idem, t. LXII); „Mâi, D’eord’iță, blăm în casă” (Țiplea 1906: 432). „S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă” (A. Radu 1941: 53). „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea 1906). – Lat. ambulo, ambulare („a umbla”) > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).