VIRTÚTE,virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).
VIRTÚTEs.f.1. Calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etc; perfecțiune morală. ♦ Castitate, curățenie. ♦ Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2.În virtutea... = pe baza, ca urmare a ... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].
VIRTÚTEs. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea... = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, după fr. virtu)
vîrtúte s. f. – Vigoare, forță. – Mr. virtute. Lat. virtūtem (Pușcariu 1862; REW 9371), cf. v. it. vertù, logid., v. port. virtude, prov. vertut, fr. vertu, sp. virtud. – Der. vîrtos (mr. vîrtos, vărtos), adj. (puternic, robust, viguros; solid, rezistent; adv., mult, puternic), din lat. virtŭōsus (Cipariu, Elem., 6; Densusianu, Hlr., 195; Iordan, Dift., 197; cf. Pușcariu 1862, care crede că acest cuvînt lat. nu a existat); vîrtoșie (var. vîrtoșenie, vîrtoșime), s. f. (vigoare, robustețe); vîrtucios, adj. (robust, puternic). Toate aceste cuvinte, cu excepția lui vîrtos, sînt înv. Este dubletul lui virtute, s. f., neol.; cu der. din fr.; virtual, adj.; virtuos, adj. (plin de virtute; virtuos, se spune despre muzicienii care-și stăpînesc foarte bine instrumentele); sensul al doilea este tradus din it. virtuoso; virtuozitate, s. f.
virtúte (calitate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți
*virtúte f. (lat. virtus, -útis. V. vîrtute). Caracteru omuluĭ fără păcat și fără vițiĭ: a nu fura, a nu ucide și a da ajutor celor ce aŭ nevoĭe e o mare virtute. Castitate (a uneĭ femeĭ). Proprietate, eficacitate: virtuțile plantelor.În virtutea..., în urma, pe baza, pin [!] forța...: în virtutea legiĭ. Virtutea militară (cu înț. latin de „vitejie”), o decorațiune militară românească înființată în 1872 ca să se răsplătească vitejiile ostășeștĭ (De la 1916 se dă numaĭ soldaților, ĭar ofițerilor li se dă Mihaĭ Viteazu. Virtutea aeronautică, decorațiune înființată de regele Carol II p. a-ĭ răsplăti pe aviatorĭ.
vîrtúte f. (lat. vĭrtus, virtútis, virtute, vitejie; pv. vertut, fr. vertu. La It., Cat., Sp., Pg. e neol.). Vechĭ. Rar azĭ. Tărie, putere, vigoare, forță fizică: ceteá [!] maĭ cu vîrtute rugăcĭunile (Șez. 30, 199).
virtute f. 1. dispozițiune statornică a sufletului care caută a face binele și a evita răul; 2. iubirea binelui, a onestului; 3. eficacitate, proprietate particulară: virtutea unei plante, a unui remediu;în virtutea, în puterea: în virtutea unei sentințe;4. persoană virtuoasă: a recompensa virtutea;5.Virtutea militară, decorațiune românească, instituită în 1872 și dată militarilor pentru fapte de curaj în răsboiu.
VIRTÚTE,virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (în loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... — Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).
VIRTÚTE ~țif. 1) Forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; perfecțiune morală. 2) Fidelitate sentimentală sau/și conjugală (a unei femei); castitate. 3) mai ales la pl. Pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale (printr-un efort volitiv). ◊ Cele patru ~ți curajul, justețea, prudența și temperanța. 4): În ~tea... în baza...; ca urmare a...; conform... [G.-D. virtuții] /<lat. virtus, ~utis
virtúte (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți
