SIHÁSTRU, -Ă,sihaștri, -stre, s. m. și f. 1. Om care trăiește retras de lume în post și rugăciuni; pustnic, anahoret, eremit, schimnic. 2. Fig. Persoană care trăiește izolată, retrasă de societate. ♦ Animal sălbatic bătrân care trăiește singur. [Var.: sehástru, -ă s. m. și f.] – Din ngr. isihastís.
sihástru (-ștri), s. m. – Eremit, anahoret. – Var. sehastru, Mold. săhastru, sahastru. Mgr. ἠσυχαστής „care trăiește liniștit” (Murnu, 15), cf. isihie și sl. (v. sb.) sihasti (Vasmer, Gr., 131). Modificarea terminației se datorează dificultății grupului final -stŭ (cf. buiestru) și analogiei cu der. – Der. sihăstrie, s. f. (pustnicie, viață de sihastru), din mgr. ἠσυχάστρια sau ἠσυχαστήριον, sl. sichastrija; sihăstri, vb. (a trăi cu sihaștrii); sihăstrește, adv. (ca sihaștrii).
SIHASTRU, Mănăstirea ~ v. Homoncea.
sihástru s. m., art. sihástrul; pl. siháștri, art. siháștrii
sihástru m. (ngr. isyhastis [vgr. ’esyhastés, d. ’esyhta, liniște], după sihăstrie. V. isihie). Pustnic, om care trăĭește singur în pustietate: Daniil sihastru din timpu luĭ Ștefan cel Mare. – În est și seh-, pop. săh- și sîh-. V. călugăr.
sîhástru, v sihastru.
sihastru m. pustnic: după o cină de sihastru OD. [Gr. mod. ISYHASTÍS, lit. care trăiește liniștit]. ║ a. fig. singuratic: dragoste sihastră COȘBUC.
SIHÁSTRU, -Ă,sihaștri, -stre, s. m. și f. 1. Om care trăiește retras de lume în post și rugăciuni; pustnic, anahoret, eremit, schimnic. 2. Fig. Persoană care trăiește izolată, retrasă de societate. ♦ Animal sălbatic bătrân care trăiește singur. [Var.: sehástru, -ă s. m. și f.] — Din ngr. isihastís.
SIHÁSTRU ~ștrim. 1) Călugăr care trăiește într-un loc izolat de lume, petrecându-și viața în post și rugăciuni; pustnic; schimnic; ascet. 2) fig. Persoană care duce un mod izolat de viață. /<ngr. isihastrís
sihástră s. f., g.-d. art. sihástrei; pl. sihástre
sihástru s. m., art. sihástrul; pl. siháștri, art. siháștrii
