ÓDĂ,ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.
ÓDĂs.f. (Ant.) Poezie eroică cântată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admirație, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălțătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].
ODĂ1s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ◊ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire față de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)
-ÓDĂ2elem. „tub cu vid, circuit electronic”. (< fr., germ. -ode, cf. gr. hodos, drum)
*ódă f., pl. e (vgr. odé lat. óde și óda). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, orĭ-ce poemă destinată să fie cîntată: odele luĭ Pindar. Astăzĭ poemă lirică împărțită în strofe asemenea între ele pin [!] număru și măsura versurilor.
ODA, Nobunaga (1534-1582), comandant militar și om de stat japonez. După o aprigă bătălie, a preluat puterea de la ultimul shogun al dinastiei Ashikaga (Yoshiaki), proclamându-se șef militar al Japoniei (1573). A dus o politică de unificare a întregii țări sub autoritatea sa. A permis intrarea misionarilor și constituirea de misiuni și biserici. Asasinat.
ÓDĂ (‹ fr.; lat. oda, gr. ode „cântec”) s. f. 1. (În Antichitate) Poem liric, în general cu subiect eroic, recitat sau cântat cu acompaniament de liră. 2. Specie a poeziei lirice caracterizată inițial printr-o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), care elogiază personalități, fapte eroice sau idealuri. Apărută în Grecia antică, a fost reprezentată, mai ales, de Anacreon, cu poezii închinate dragostei și vinului și de Pindar („Ode triumfale”). Cunoscuți autori de o. au fost: Horațiu, T. Tasso, P. de Ronsard, A. Manzoni, P.B. Shelley, F.G. Klopstock, V. Hugo, M.I. Lermontov, G. Carducci; în literatura română: V. Alecsandri, V. Cârlova, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi. ♦ Compoziție muzicală cu caracter savant și nobil, cu teme religioase, umaniste sau solemne, dezvoltată în sec. 16 sub forma de odă în metru antic. Cea cu forma liberă s-a dezvoltat ulterior, devenind un gen de celebrare și omagiu pentru căsătorii, serbări aniversări sau funeralii („Oda sf. Cecilia” de Purcell și de Haendel, „Odă funebră” de Bach). În sec. 18-19 apare doar izolat (cu forme foarte variate și făcând referință la Antichitate).
ódă s. f., g.-d. art. ódei; pl. óde
odă f. 1. la cei antici, poemă destinată a fi cântată; 2. azi, mică poemă împărțită în strofe egale: oda e forma obișnuită a poeziei lirice.
ÓDĂ,ode,s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În Antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. — Din fr. ode.
ÓDĂ ~ef. Creație literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode
