OCÁRĂ,ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).
ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într´o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine.
ocáră (pop.) s. f., g.-d. art. ocắrii; pl. ocắri
ocară f. rușine mare, necinste. [Slav. OKARŬ, mustrare].
OCÁRĂ,ocări,s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajungesau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară= a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... =a (se) face de râs cu... — Din ocărî (derivat regresiv).
Este mustrarea sau rusinarea cuiva in public sau in fata. Apostolul Pavel le indemna pe vaduvele tinere sa se casatoreasca, sa aiba copii pentru a nu da nici un prilej de ocara satanei (I Tim. 5, 14). Apostolul Petru ii sfatuieste pe crestini san u rasplatesca raul cu rau, ocara cu ocara. (I Petru 3, 9).
