DÓGMĂ,dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.
DÓGMĂs. f. 1. învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei, care nu poate fi supusă criticii. 2. teză considerată ca imuabilă, care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. (< fr. dogme, lat., gr. dogma)
DÓGMĂs.f.1. Principiu fundamental al unei doctrine religioase, obligatoriu pentru toți adepții ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată în mod necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. [< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme].
dógmă (dógme), s. f. – 1. Învățătură, teză fundamentală. – 2. Teză, doctrină politică. – Mr. dhogmă. Gr. δόγμα (Murnu 18) și modern din fr. dogme. – Der. (din fr.) dogmatic, adj.; dogmatism, s. n.; dogmatist, s. m.; dogmatiza, vb.
* dógmă f., pl. e (vgr. dógma, d. dokéo, cred, judec, decid. V. paradox). Părere infailibilă, punct de doctrină considerat ca incontestabil, maĭ ales în religiune și filosofie.
DÓGMĂ (‹ fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.
dógmă s. f., g.-d. art. dógmei; pl. dógme
dogmă f. punct de doctrină privit ca necontestabil, mai ales în religiune și în filozofie.
DÓGMĂ ~ef. 1) Principiu de bază al unei filozofii sau religii care este obligatoriu pentru adepții ei și contra căruia nu se admit obiecții. 2) fig. Teză considerată imuabilă și acceptată fără rezervă în orice condiții. /<fr. dogme, lat. dogma
Adevar de credinta cuprins in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie; doctrina de credinta formulata in mod sinodal, in care Biserica recunoaste continutul deplin si dezvoltarea ortodoxa a invataturii apostolice, transmisa fie prin traditia scrisa, fie prin cea orala. in vocabularul sinoadelor ecumenice, dogma inseamna expresia conciliara, eu autoritate o-bligatorie explicita, a credintei Bisericii. Dogma este echivalenta cu "oros", adica norma de credinta sau definitia doctrinara, si se deosebeste de "canon", care are sensul unei prescriptii disciplinare sau reguli cultice. Teologii ortodocsi fac deosebire intre : dogme, adica doctrine de credinta care au autoritatea uniii sinod, "teologumene", adica invataturi cu mare circulatie in Biserica dar care nu au consensul unanim al Bisericii si "opinii" teologice, adica interpretari particulare ale unor teologi sau scoli de teologie, care insa nu contravin consensului Traditiei.
Ortodoxia, n-a tinut cu orice risc sa formuleze, pe cale sinodala, in dogme, marturisirea ei de credinta, deoarece dezvoltarea doctrinei nu depinde de procesul de dogmatizare. Transmiterea traditiei nu se limiteaza la calea dogmatica, deoarece exista alte moduri de articulare si comunicare: cultul, liturghia, iconografia, arta, imnografia, traditiile populare.
"Noi dogme" nu inseamna "noi revelatii sau doctrine", ci noi experiente si intelegeri teologice ale adevarului pe care Biserica l-a primit odata pentru totdeauna. Se poate vorbi de istoria dogmelor in sensul de evolutie istorica a formularii doctrinelor.
