CUI,cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.
cúi (cúie), s. n. – 1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho. – Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.
cui,cuie s. n.1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) țigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. țigară.
CUI (QUID) PRODEST? (lat.) cui (la ce) folosește? – Formulă folosită atunci când nu e clară intenția săvârșirii unui anumit act sau există îndoieli asupra oportunității acestuia.
CUI, Cezar Antonovici (1835-1918), compozitor și critic muzical rus. Elev al lui Moniuszko și Balakirev. Membru al „Grupului celor cinci”. Opere, piese orchestrale, lucrări pentru pian și vioară, cvartete, lieduri și romanțe.
cuĭ n., pl. cuĭe (lat. cúneus, it. cógno, pv. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. unho. V. cuneiform). Bucățică de metal orĭ de lemn care se înfige în lemn orĭ în zid ca să fixezĭ orĭ să atîrnĭ ceva. Fig. Necaz mare: am un cuĭ la inimă. Lucru care atrage atențiunea: cuĭu expozițiuniĭ franceze de la 1889 a fost turnu Eiffel. Cuĭu luĭ Pepelea, cuĭ pe care Pepelea îl avea în casa pe care o dăruise altuĭa și la care venea pe la mezu [!] nopțiĭ ca să-șĭ atîrne haĭna și, pin [!] urnare, nu-l lăsa să doarmă. De aicĭ vorba de ferește-te de cuĭ străin în casă. Cuĭ de rufe, prinzătoare de rufe. V. prinzătoare.
cúi,cuie, s.n. – Pahar: „Un cui de horilcă” (Papahagi 1925; Apșa). Probabil in relație cu la expr. cui pe cui se scoate (argument frecvent invocat de persoanele mahmure pentru a se drege cu un pahar de alcool). – Lat. cuneus.
cui1 s. n., pl. cúie
cui2 pr. v. cíne
CUI ~en. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ◊ A-și pune pofta-n ~ a renunța la ceva. 2) Piesă metalică asemă-nătoare cu acest obiect. ◊ ~ de siguranță știft de siguranță. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus
cui,cuie s. n.1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) țigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. țigară.
