AGHIÚȚĂ s. m. (Fam. și glumeț) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. ághios „sfânt”.
AGHIÚȚĂ s. m. (Fam. și glumeț) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Din ngr. aghios „sfânt” + suf. -uță
aghiúță m., gen. al luĭ (cp. cu aghios). Fam. Dracu. A te lua Aghiuță, a adormi. (Cp. cu a trage aghioase). V. michiduță.
Aghiúță (fam.) (-ghi-u-) s. propriu m.
Aghiuță m. pop.1. nume comic dat necuratului: nu-i putu scoate din mâna lui nici Aghiuță ISP.; l-a furat Aghiuță, a adormit greu, în opozițiune cu: l´a furat Sfântul, a adormit ușor: cum bău, îl și fură Aghiuță ISP.; 2.fig. omul dracului. [De aceeaș origină cu aghios, la diminutiv (cf. Michiduță, Tichiuță) și cu sensul de „sfântuleț”, luat ironic sau eufemistic (cf. Sfintele, epitet dat Ielelor sau zinelor rele)].
AGHIÚȚĂ s. m. (Fam. și glumeț) Drac. [Pr.: -ghi-u-] — Cf. ngr. ághios „sfânt”.
AGHIÚȚĂm. pop. Ființă imaginară, considerată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu; drac; diavol; satană. [Sil. a-ghi-u-] /<ngr. aghios
