PREFAȚÁ,prefațez, vb. I. Tranz. A scrie prefața unei cărți (a altcuiva). – Din fr. préfacer.
PREFÁȚĂ,prefețe, s. f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau științifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.
PREFÁȚĂs.f. Cuvânt către cititori așezat la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă; precuvântare. [Pl. -fețe. / cf. fr. préface, it. prefazione].
PREFAȚÁvb. I. tr. A scrie o prefață la o carte. [Cf. fr. préfacer].
PREFAȚÁvb. tr. 1. a scrie prefața la o carte. 2. a anunța (un eveniment). (după fr. préfacer)
PREFÁȚĂs. f. 1. cuvânt la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă. 2. ceea ce precedă sau anunță un eveniment. (< fr. préface, lat. praefatio)
*prefáță f., pl. ețe, ca față (fr. préface, d. lat. praefátio, d. prae, înainte, și fari, fatus sum, a vorbi; it. prefazione. V. fatal). Precuvîntare, vorbe pe care autoru uneĭ cărțĭ le adresează cititorilor ca explicațiune în ainte [!] de a intra în subĭect: prefața luĭ „Cromwell” de Victor Hugo fu manifestu teatruluĭ romantic. La liturghia catolică, partea din aintea [!] canonuluĭ. – Maĭ corect rom. ar fi prefațiune. V. predoslovie.
prefațá(a ~) vb., ind. prez. 3 prefațeáză
prefáță s. f., g.-d. art. preféței; pl. preféțe
prefață f. cuvântare în fruntea unei cărți.
PREFÁȚĂ ~éțef. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio
prefațá vb., ind. prez. 1 sg. prefațéz, 3 sg. și pl. prefațeáză; conj. prez. 1 sg. și pl. prefațéze
