PORÉCLĂ,porecle, s. f. 1. Supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale. 2. (Înv. și reg.) Nume de familie. [Var.: (reg.) polícră, poríclă s. f.] – Din sl. poreklo.
poréclă (porécle), s. f. – Supranume. – Var. poriclă, polecră. Sl. (sb., cr.) poreklo (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Iordan, Dift., 97). – Der. porecli (var. porocli), vb. (a supranumi).
poréclă f., pl. e (vsl. po-reklo, poreclă, d. rešti-rekon, a zice. V. pro-roc). Prenume, nume de familie. Supranume (maĭ ales ironic): Peneș Curcanu șĭ-a schimbat porecla în renume. – În vest și poriclă, polecră (Șez. 37, 16), policră, în Trans. și poriglă, în Bihor (Șez. 37, 130) prolícă, pl. icĭ.
poréclă(-re-clă) s. f., g.-d. art. poréclei; pl. porécle
poreclă f. 1. supranume dat mai ales în bătaie de joc: noi am schimbat porecla în renume AL.; 2. supranume în genere: o falnică poreclă, un titlu de strămoș AL. [Slav. POREKLO].
PORÉCLĂ ~ef. 1) Supranume dat unei persoane (de obicei în batjocură) având la bază o anumită trăsătură caracteristică a acesteia. 2) înv. Nume de familie. [G.-D. poreclei] /<sl. poreklo
poréclă s. f. (sil. -clă), g.-d. art. poréclei; pl. porécle
