PLEBÉU, -ÉE,plebei, -ee, s. m. și f., adj. 1. (În antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (1), care aparținea plebei; plebeian (1). 2. (Persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (2); (om) sărac, umil; p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din lat. plebeius.
PLEBÉUs.m. Cetățean roman care aparținea plebei. ♦ (Liv.) Om de rând. [< lat. plebeius].
PLEBÉU, -ÉEadj., s. m. f. 1. (cetățean roman) care aparținea plebei; plebeian. 2. (om) care face parte din plebe. (< lat. plebeius)
*plebéŭ, -ée s., pl. tot așa (lat. plebejus). La vechiĭ Romanĭ, acela care făcea parte din plebe: un plebeŭ (și adj.), un edil plebeŭ. V. mitocan.
plebéu adj. m., s. m., pl. plebéi; adj. f., s. f. sg. și pl. plebée
plebeu a. și m. 1. care era din rândurile poporului, la Romani; 2. la popoarele moderne, cel ce nu face parte din nobleță.
PLEBÉU ~im. 1) (în Roma antică) Persoană care făcea parte din plebe. 2) (în evul mediu) Orășean sărac. 3) Persoană fără drepturi sociale, lipsită de merite și coruptă. /<lat. plebeius
plebéu s. m., adj. m., art. plebéul, pl. plebéi, art. plebéii; f. sg. și pl. plebée, sg. art. plebéea, g.-d. sg. art. plebéei
