DULÁMĂ,dulame, s. f. 1. Haină țărănească lungă (și îmblănită), făcută din postav gros. ♦ Haină lungă purtată în trecut de negustori, preoți etc. 2. Haină de ceremonie purtată de domni și de boieri, făcută din stofă scumpă, adesea împodobită cu blană și cu paftale. – Din tc. dolama.
dulámă (duláme), s. f. – 1. Haină veche purtată de boieri și apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haină lungă de postav alb. – Mr. dulumă, megl. dulmă. Tc. dolama (Șeineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmány, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dormán.
dulámă f., pl. e și ămĭ (turc. dolomá, manta de ceremonie a ĭenicerilor; ngr. dolomás, sîrb. doloma, rus. pol. dolman. Cp. cu lat. dalmatica [vestis], manta cu mînecĭ lungĭ. V. dolman). Vechĭ. Un fel de redingotă de ceremonie, une-orĭ de catifea. Maĭ pe urmă, un fel de manta lungă pe care o purtaŭ negustoriĭ, preuțiĭ și lăutariĭ. Azĭ. Olt. Un fel de pardesiŭ țărănesc lung de dimie albă ornat cu ceaprazurĭ și găitane negre. V. contuș, ipingea.
dulámă s. f., g.-d. art. dulámei; pl. duláme
dulamă f. 1. haină boierească de paradă: dulămi cu flori de aur la piept împodobite AL.; 2. haină de aceeaș formă purtată de haiduci, de preoți și de lăutarii țigani: cuviosul Ilarie cu ceva gustare în buzunările dulamei CR.; 3. haină de dimie albă, uneori lungă până la călcâie, purtată de țărani: Vântură-țară, îmbrăcat cu dulamă veche și căciulă brumărie AL. [Turc. DOLAMÁ].
