BĂNUÍT, -Ă,bănuiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoană presupusă a fi săvârșit o infracțiune, fără a exista însă dovezi îndestulătoare pentru a putea fi pusă sub învinuire. 2. (Reg.) Supărat, mâhnit. – V. bănui.
BĂNUÍT, -Ă,bănuiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Asupra căruia se îndreaptă bănuieli; suspectat. 2. (Reg.) Supărat, mâhnit. Nu fi, bade, bănuit, Ți-a fost plugul hârbuit (ȘEZ.). – V. bănui.
BĂNUÍT, -Ă,bănuiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoană presupusă a fi săvârșit o infracțiune, fără a exista însă dovezi îndestulătoare pentru a putea fi pusă sub învinuire. 2. (Reg.) Supărat, mâhnit. — V. bănui.
Concept folosit in practica judiciara care desemneaza persoana presupusa ca ar fi savarsit o infractiune, dar cu privire la care nu exista probe suficiente pentru a fi pusa sub urmarire penala.
