GAT,gaturi, s. n. (Reg.) Zăgaz de pietre ridicat de-a curmezișul unei ape curgătoare (prin care se închide calea peștilor). – Din magh. gát.
GÂT,gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.
gâț,gâți, s.m. (reg.) Miel; ied.
gat (gáturi), s. n. – Dig, stăvilar. Mag. gát (DAR). În Trans. Cf. gătej.
1) gat n. V. hatie.
2) gat, a gătá v. tr. V. gătesc.
gâț, -uri, (gâță), s.n. – Grup de 2-3 oi. Mai multe gâțuri formează un botei; 5-7 boteie formează o stână: „La noi nu-s multe oi, e așa, câte vo trei gâțuri” (Papahagi 1925; Vad). – Et. nec. (MDA)
gat (reg.) s. n., pl. gáturi
gât s. n., pl. gấturi
gât n. 1. partea corpului ce unește capul cu umerii; 2.fig. prin analogie, partea lungă și strâmtă, țeava pâlniei: gât de sticlă, gât de vioară;3. cantitate de lichid ce se poate înghiți dintr’odată; dă babei câteva gâturi de rachiu CR.; 4. trecătoare îngustă între doi munți: gâturi ale munților Carpați OD. [Redus din gâlt (cf. gâtlej)= slav. GLŬTŬ (dela GLŬTITI, a înghiți)].
GÂT ~urin. 1) (la om și la animale) Parte a corpului care unește capul cu trunchiul. ◊ A-și rupe (sau a-și frânge) ~ul a) a se accidenta grav; a muri într-un accident; b) a-și pierde situația în urma unor greșeli. A strânge de ~ (pe cineva) a) a omorî (pe cineva) prin strangulare; b) a constrânge. A se arunca (sau a se agăța) de ~ul cuiva a) a îmbrățișa cu căldură pe cineva; c) a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A face ~ a face gălăgie; a avea pretenții. 2) Cavitate interioară a acestei părți a corpului. Durere în ~. ◊ A se sătura (sau a fi sătul) până-n ~ a nu mai putea suporta. A-i sta în ~ a) a nu putea înghiți; b) a nu putea suferi (ceva sau pe cineva). 3) Cantitate de mâncare sau de băutură care poate fi înghițită dintr-o singură dată. 4) Porțiune mai subțire a unor obiecte, care se aseamănă cu această parte a corpului. ~ul gărăfii. ~ul viorii. /<sl. glutu
